Interviu EXCLUSIV cu IOANA CHICET-MACOVEICIUC

Esti una dintre cele mai celebre bloggerite, ai inchegat o comunitate semnificativa in jurul brandului tau, ai lansat carti care s-au vandut in mii de exemplare, participi la evenimente unde biletele se vand pana la ultimul. Pare ca totul sta sub semnul superlativului in ceea ce te priveste, incat nu pot sa nu ma intreb care este realitatea din spatele Printesei urbane si cum se vede succesul din unghiul in care te afli tu.

Pentru mine, sa ai succes inseamna sa faci bine ceva ce-ti place sa faci si care-ti permite sa ajuti cat mai multi oameni pe drumul tau. Am inceput sa scriu din nevoia mea de a ma exprima, de a ma simti mai putin singura si speciala. Incet-incet s-au strans in jurul meu niste sute de mii de oameni care au aceeasi nevoie. intamplator, pe parcurs am devenit parinti, asa ca textele mele sunt despre asta, iar oamenii din jur se regasesc in continuare. Am format un sat virtual care sa-l inlocuiasca pe cel traditional, avem nevoie sa ne stim aproape, sa facem schimb de idei, sa primim acceptare. Toti cei 12 ani de cand scriu au trecut intr-o clipa, fara vreun plan sau o strategie. Am muncit mult in anii acestia, peste 8 ore de scris, moderat comentarii si raspuns la mesaje in fiecare zi. Mi-a placut la nebunie, n-as schimba nimic.

Citeam la un moment dat un articol pe blogul tau in care povesteai ca muncesti mult, uneori si in weekend, atunci cand ai evenimente. Simti ca pierzi poate din timpul pretios alaturi de copiii tai sau reusesti cumva sa umpli si acest pahar?

Copiii au timpul lor cu mine, care este rareori invadat de munca mea. Ne bucuram unii de altii in fiecare zi de la ora 4 dupa-amiaza pana la culcare, alteori de dimineata pana seara (cand ne luam liber toti si mergem la munte sau la piscina). Cand stau cu ei, nu verific telefonul, nu intru pe Facebook. Fac ce vor ei sa facem: ne dam cu bicicletele, citim, alergam, facem de mancare. in unele weekenduri cand am evenimente sau lansari prin tara, e randul tatalui lor sa construiasca amintiri impreuna cu ei.

Scrii articole de parenting pe blog, editezi carti de parenting ale unor autori straini celebri, cunosti si intalnesti specialisti de top din domeniu. Privind putin din exterior, din perspectiva mamelor, nu crezi ca e greu de cuprins tot acest volum urias de informatie despre educatie si psihologie a copilului din ultimii ani, de sortat, de adaptat, de filtrat, de inteles si, in ultima instanta, de aplicat in propria relatie cu copilul?

Nimeni nu citeste toate cartile si toate articolele despre parinteala. Fiecare alege 1-2-3 carti, are cateva bloguri preferate, in functie de ce simte ca-i este de folos si nu-i face rau. E un domeniu foarte sensibil, in care retetele nu merg. Ce merge insa e constientizarea, descoperirea acelor lucruri din tine sau din jurul tau care nu permit construirea unei relatii armonioase cu copilul tau. Pentru asta ai nevoie sa citesti de la altii, specialisti sau oameni ca tine, cum a fost in cazul lor. Si uneori, ceva din ce citesti te ajuta sa afli ceva despre tine, ceva ce te straduiesti sa ascunzi de mult. Se face lumina si nu mai traiesti pe pilot automat, devii cu adevarat viu si construiesti relatia asa cum vrei tu, nu asa cum o fac automatismele tale, vechi de decenii.

Tu ce stiai despre parenting si psihologia copilului (sau psihologie, in general) inainte sa devii mama si cum ti-ai extras ideile in care sa crezi?

Nu stiam absolut nimic despre ce inseamna sa fii parinte. Stiam cum m-am simtit eu copil fiind si am pornit de-acolo. Cand am ramas insarcinata am stiut ca sunt un om aprig la manie si lipsit de rabdare si ca voi face tot ce este necesar sa nu-mi agresez niciodata copiii. Apoi, dupa ce am nascut, am cautat grupuri de mame, carti si articole care sa-mi ofere si alte unghiuri de abordare. Incet-incet, cu mult timp petrecut cu copiii mei si cu multa atentie la ei, am stiut ce e de facut.

Vorbim, explicam, cunoastem teorie. Oare in ce procent reusim sa aplicam toate astea noi, mamele „moderne” si disperate sa ne crestem copiii fix pe dos fata de cum am fost crescuti noi (cu pedepse, restrictii si aplecare minima fata de dezvoltare emotionala)?

Nu cred ca e cineva „disperat sa faca fix pe dos”, ma indoiesc ca e vorba despre vreo ambitie personala de a demonstra ceva cuiva. Mie mi se pare ca tot mai multi parinti inteleg ce efect a avut asupra lor stilul autoritar de educatie adoptat de parintii lor si cauta solutii sa faca altceva. Cum umilintele repetate duc la o incredere si stima de sine foarte scazute, cum palmele primite la fund te transforma fie intr-o eterna victima, care mereu va accepta abuzul, fie intr-un agresor care acum isi loveste copilul.

E foarte important sa ai in jur oameni care aleg calea unei educatii pozitive, bazate pe respect si blandete, sa vezi ca tuturor le e greu, si celor care isi pedepsesc copiii, si celor care aleg explicatiile si rabdarea. Nici un parinte care isi creste copilul (in sensul ca petrece mult timp cu el si se straduieste sa fie prezent in fiecare zi macar cateva ore alaturi de copilul lui) nu reuseste sa fie calm tot timpul. E normal sa te enervezi, mai ales ca cei mici sunt foarte solicitanti, trec si ei prin multe schimbari majore care ii debusoleaza, intervin oboseala, rutina, care e uneori foarte plictisitoare. Nu e normal insa sa te comporti agresiv cu copilul tau. Poti gestiona furia altfel, poti lucra cu tine si cu cei din jur sa primesti mai mult ajutor, sa ai resurse sa nu rabufnesti. Am in jur multe familii care nu practica nici un fel de agresiune fizica si emotionala asupra copiilor, stiu sigur ca se poate si ca merita.

Constientizarea ranilor emotionale din copilarie, furiile care isi au originea atunci, temerile, frustrarile, totul revine la suprafata de indata ce ne reorientam radarele spre noi insine. Tu poti spune ca ai depasit perioada de revolta? Esti un om impacat cu el insusi? Cu trecutul, parintii si copilaria lui?

Nu am ajuns inca in punctul in care sa pot spune ca procesul meu de vindecare e final, nu voi ajunge niciodata intr-un astfel de punct. Viata noastra emotionala este un sac fara fund. Pe masura ce scot lucruri de acolo si ma uit la ele, descopar alte zeci de emotii, amintiri ingropate, si tot asa. Nu voi pune niciodata lumina pe tot. Dar am facut progrese mari in ultimii ani, m-au ajutat foarte mult terapia si timpul cu mine (chiar si cinci minute pe zi ajuta mult).

Cum ai caracteriza relatia cu copiii tai? Cum e acum si cum crezi ca ar fi fost daca nu ai fi trecut tu printr-un proces de vindecare si recalibrare?

Nu stiu cum ar fi fost si nici nu vreau sa ma gandesc la asta, nu cred ca e un exercitiu necesar. Ma bucur de ceea ce avem: mult timp impreuna, mult ras impreuna, multa joaca, multe discutii deschise despre ce vor ei, dar si despre ce vreau eu, cooperam foarte bine, ei inteleg si respecta limitele familiei noastre, eu ma simt excelent cu ei, nu ne plictisim, cand avem conflicte le rezolvam discutand, suntem aici unii pentru altii, avem incredere unii in altii, invatam sa ne gestionam emotiile negative, ne iertam cand gresim.

In mediul online, esti un reper, asa ca ma intreb in ce relatie sunt copiii tai cu mediul virtual?

Uneori o mai intreb pe Sofia daca pot sa le povestesc parintilor care ne citesc o conversatie pe care am avut-o, iar ea imi spune daca da sau nu, sau discutam mai mult despre asta, apoi ii respect dorinta. Altfel, ei nu au acces la internet, nu au gadgeturi pentru asa ceva, as zice ca n-au nici un fel de relatie cu lumea virtuala. Ah, ba da, uneori le mai aratam chestii pe YouTube, de exemplu cum erupe un vulcan sau cum decoleaza rachetele sau ce este curentul electric.

Nu stiu daca gresesc cand presupun ca multi copii iubesc mediul online. Jocurile, video-urile amuzante de pe YouTube. Cum vezi tu aceasta placere de a se afunda in digital si care crezi ca ar fi conduita corecta a parintilor pentru a evita derapajele?

Eu cred ca un copil mic nu are ce cauta pe YouTube, pentru el lumea reala ofera tot ce are nevoie sa invete si sa se distreze. Dupa tot ce am citit si am vazut (studii, cifre, interviuri cu neurospecialisti, dar si familii in care accesul la tehnologie a fost timpuriu si in care copii de 2-3 ani nu mai faceau altceva decat sa caute ecrane si sa se instaleze in fata lor), mi-este foarte limpede ca un copil mic nu are nimic de castigat din expunerea la ecrane, dimpotriva.

Devine dependent, neatent la lumea reala, static, nu invata bucuria unei interactiuni cu alt copil, a alergatului prin natura, a vietii adevarate, cum ar veni. Sigur ca de la o varsta devine necesar ca ei sa foloseasca tehnologia, as zice 8-9 ani, atunci pot avea acces limitat la ecrane, pe care pot invata rapid sa le foloseasca pentru a-si cauta informatii, nu pentru a evada din lumea reala.

Cand vine vorba de educatie, multi parinti isi sterg rasul de pe fata si arboreaza o mina sobra, pedanta. Tu cum privesti invatarea? Crezi ca scoala/educatia/cultura devin mai placute daca le imbinam, mai ales in clasele mici, cu jocul?

Cred ca e obligatoriu, cel putin pana la 9-10 ani, ca invatarea sa contina multe elemente de joaca, altfel le ucidem curiozitatea si bucuria de a se informa.