Cristina Simion: “E minunat sa vezi cum rezolva copiii problemele de orice natura!”

Timp de multi ani, Cristina a condus un mare trust de presa, indreptandu-si apoi visele spre alte meleaguri si spre alte domenii de activitate. Vorbim despre educatie si puterea de a-ti intelege si sustine copilul.

Traiesti in Nuremberg. Cum e sistemul de invatamant german comparativ cu cel romanesc?

As evita sa fac comparatii calitative. Ma voi limita doar la a sublinia principala diferenta structurala: dupa scoala primara, doar cei cu rezultate foarte bune ajung sa urmeze un gimnaziu si sa dea bacalaureatul, “permisul de acces” catre invatamantul universitar. Aceste rezultate foarte bune nu se refera la media generala, ci doar la trei obiecte de studiu: germana, matematica si stiintele mediului (aici sunt incluse elemente din multe stiinte aplicate, cum ar fi fizica, biologia, ecologia, chimia, toate transpuse pe intelesul copiilor intre sase si zece ani). Testele care stau la baza notelor sunt standardizate, parintii iau la cunostinta si semneaza rezultatele fiecarui test, astfel incat sa poata evalua realist sansele academice ale copiilor. Mi se pare ca atitudinea parintilor e, in general, una plina de bun simt – nimeni nu face o drama daca rezultatele copiilor nu sunt excelente, nu exista (si cat de fericita sunt!) premii, clasamente si comparatii – fiecare copil isi stie notele sale si e invatat ca trebuie sa se concentreze doar asupra propriilor rezultate. Nu defileaza nimeni cu coronita pe cap la serbarea de sfarsit de an si relatiile intre copii nu sunt afectate nici de alegerille inevitabil arbitrare ale invatatorilor, nici de orgoliile parintilor, nici macar de sfanta meritocratie. Sigur, la finalul clasei a IV-a se stie ca unii copii au reusit la gimnaziu si asta poate fi un motiv de mandrie, dar macar pana atunci vad ca exista destul de putina rivalitate si mai deloc curiozitatea de a sti rezultatele altora si tendinta comparatiei. Eu, una, ma simt foarte relaxata sa stiu ca viitorul copilului meu nu depinde nici de eforturile mele de a-l plasa intr-o scoala si intr-o clasa buna, nici de abilitatea de a relationa cu doamna invatatoare conform asteptarilor acesteia (si aici nu ma refer la cadouri, ci strict la similitudinea valorilor educationale), nici de investitia materiala, ci doar de rezultatele sale, riguros si progresiv consemnate, la care, desigur, am si eu o contributie – caci responsabilitatea pentru ce, cum si cat invata copilul revine si parintilor, nu doar copilului si scolii.

Cristina, te invit la o cafea imaginara. Stam confortabil in doua fotolii din galeria ta de arta. Suntem inconjurate, metaforic, nu de tablouri valoroase, ci de momente de viata pretios inramate. Ei bine, poti sa-mi spui 3 momente cu bucurie din viata ta de mama, pe care le-ai putea “inrama” oricand.

N-am fost nicicand mai bucuroasa ca atunci cand s-a nascut Alexandra, bucuroasa si recunoscatoare ca e sanatoasa si intreaga. Toate ecografiile din lume, oricat de performante, nu pot inlatura spaima difuza ca s-ar putea intampla ceva neprevazut, ca s-ar putea sa nu fie totul bine. Sigur, nu spaima domina, ci increderea si speranta, altfel n-am mai avea curajul sa facem copii. Dar, totusi, usurarea, recunostinta si bucuria ca totul e in regula sunt greu de descris. Cred ca toate celelalte momente sunt “momente de mandrie” si sunt mai putin importante si mai putin curate (orgoliul de parinte are de multe ori nevoie de autocenzura, iar eu incerc sa fiu atenta la lucrul asta, spre binele copilului, al meu si al tuturor celor din jur, care sigur nu vor sa auda nesfarsite povesti despre ispravile extraordinare ale copilului meu, desigur si el extraordinar). Asa ca prefer sa pastrez pentru mine si pentru cei foarte apropiati si cu adevarat interesati momentele, nu putine, in care sunt mandra de fetita mea.

… si un moment extrem de provocator in care ti-ai testat limitele in acest rol?

Se spune “copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari”. Copilul meu e inca mic (in scoala primara), asa incat momentele “de test” au fost mai degraba legate de sanatate decat de alegeri emotionale, profesionale sau academice. Stiu ca vor veni si acelea, asa incat incerc sa ma pregatesc – de fapt, sa ne pregatim impreuna pentru a face fata perioadelor “de criza”. Nu ma legan in iluzia ca nu vor veni – nu cred ca exista pubertate si adolescenta fara revolta, fara greseli, fara nesigurante.

Stiu ca nu e usor sa comprimi si totusi…. te rog, sa continui, “a fi mama inseamna…”

… a iubi neconditionat, pe viata.

Ce valori crezi ca ar trebui sa fie oferite unui copil?

Iubirea e lucrul cel mai important pe care copilul il invata de la parinti. Odata cu iubirea, vin empatia, compasiunea, intelegerea, acceptarea, iertarea… Ah, da, si responsabilitatea. Responsabilitatea include, dar nu e limitata la incredere in sine, puterea de a lupta pentru ceea ce e corect sau bine, asumarea consecintelor pentru faptele sau vorbele tale.

Ai condus un mare trust de presa, jongland la cote inalte intre viata profesionala si personala. Cum este sa te imparti intre marile responsabilitati ce deriva dintr-o astfel de functie si provocarea permanenta de a fi mama?

Nu cred ca exista o reteta, dupa cum nu cred ca poti “jongla” fara sa faci compromisuri. Fiecare face compromisuri, cand intr-o parte, cand in cealalta, leganandu-se in iluzia ca alegerile pe care le face includ compromisurile cele mai marunte sau cu impactul cel mai mic. In realitate, facem cu totii greseli, ba chiar unele foarte mari, si apoi trebuie sa traim asumandu-ni-le, in loc sa ne plangem. Sigur, uneori am fost impinsi sa facem respectivele alegeri, dar de cele mai multe ori noi am luat deciziile pe care le-am crezut corecte, asadar tot noi “mancam ce-am gatit”. Am incredere ca, dupa perioada de negare a alegerilor parintesti, fiica mea va avea intelepciunea sa inteleaga si sa nu ma judece prea aspru. Sper, de asemenea, ca va avea si intelepciunea de a invata din experienta mea si de a decide si ce vrea sa faca si ce nu vrea sa faca din ceea ce-a facut mama.

Viata ta, acum, arata diferit. Te dedici promovarii talentelor prin business-ul tau creat peste granite. De fapt, cred ca este mai mult decat un business. Ne povestesti mai mult despre misiunea ta de acum?

Galeria de arta pe care o construiesc (caci nu o consider o constructie finita, nici macar in faza de finisare), Tiny Griffon Gallery, a fost visul meu. Am avut ocazia de a incerca sa il pun in practica si prefer sa regret ce am incercat decat ce nu am incercat. Galeria promoveaza artisti romani, dar nu e limitata la spatial artistic al Romaniei, ci deschisa oamenilor talentati de pretutindeni. Inclinatia catre artistii romani nu e data doar de apartenenta mea, de cunoasterea (relativa) a pietei de arta sau de relatiile pe care le am in zona artelor plasitce, ci si de evaluari rationale, care tin de oportunitatile pe care cred ca le au artisti romani, multi foarte buni, intr-o piata saturata si matura, dar in cautare de expresii noi si de talente proaspete (si ma refer aici la piata germana). Cred cu tarie ca exista o piata relativ numeroasa, a clasei mijlocii educate, oameni care invata sa descopere si sa iubeasca arta, fara sa fie cu adevarat cunoascatori. Ei vor cumpara daca le place ceea ce vad si mai putin privind la cota sau la valoarea de investitie. Dorinta de frumos e inscrisa in genele noastre, nu e limitata doar la cercul restrains al celor care au si multi bani, si educatie artistica sau consilieri investitionali. Cred ca arta, mai ales cea care transcede cu usurinta granitele culturale (si artele plastice au acest dar), nu e destinata doar elitelor.

Te provoc la un top de idei inspirationale pentru mamele care zaresc in copiii lor talente. Cum ar trebui sa procedeze? Cum pot ele sa dea aripi copiilor?

Cred ca nu exista limite in imaginatia unui parinte (nu doar mama) cand e vorba sa-si sprijine copilul pentru a-si implini visul. Am norocul sa cunosc exemple inspirationale, mai cu seama prin intermediul surorii mele, care e institutoare. Dar trebuie ca nu parintele, ci copilul sa-si doreasca arzator ceva, atat de mult, incat sa fie gata sa faca sacrificii, de multe ori mai mari decat ale parintilor. Am vazut de curand, impreuna cu fiica si cu mama mea, un documentar despre copii balerini, Prima pozitie, il recomand tuturor parintilor si tuturor copiilor care vor sa transforme o inclinatie naturala intr-o cariera. Tatal unuia dintre copii, informatician de succes, spunea, la un moment dat : “imi e rusine, copiii mei muncesc mai mult ca mine!”. Nu poti obliga un copil sa munceasca atat, trebuie ca el sa-si doreasca asta mai presus de “bucuriile copilariei”.

Ce ai invatat de la copilul tau? Cum te-a transformat? Cum ai “crescut”?

Am invatat sa accept deschis ca se intampla sa nu am dreptate. Intr-o nota mai serioasa, cred ca reinvat mereu cai creative de a rezolva ceva. Educatia inchide, inevitabil, unele dintre aceste cai si alegem fara sa gandim, uneori, solutii conformiste. E minunat sa vezi cum rezolva copiii problemele de orice natura!