Lacrimi si crize de furie
Tristetea e pentru toti!
Am mai povestit eu si cu alte ocazii - mi-e tare greu sa inteleg atitudinea unor oameni “mari” cand vine vorba de copiii care-si exteriorizeaza sentimentele. Frustrarea, supararea, nervii. Ca nu-i o imagine placuta, ca nici unul dintre noi nu-si doreste sa vada copii suferind - asta e cu totul alta poveste. Dar de aici pana la a incerca sa stopezi orice manifestare “negativa”, e drum lung. Am pus intre paranteze eticheta si asta doar pentru ca eu una nu cred in etichetarea sentimentelor, in impartirea sentimente pozitive/ negative. Cred ca sentimentele SUNT, iar conotatia le-o dam noi.
Imi amintesc si acum, cand era Ionut mic, mic de tot, simteam cum mi se ridica paru-n cap de fiecare data cand il auzeam plangand. Intram pe pilot automat, stresata nevoie mare, sa-l opresc. Sa-l fac sa taca. Sa fie vesel din nou. Ii distrageam atentia, il leganam, il plimbam, radeam, puneam muzica. De cele mai multe ori, lectia vietii mele, copilul, nu se oprea, ci plangea si mai cu foc. Incet, incet, am invatat sa ma relaxez. Sa-i ascult, dar mai ales sa-i accept plansul. Si dupa ce verificam daca nevoile de baza-i sunt indeplinite - mancare, scutec curat, nevoie de somn, si el totusi, plange, il tineam in brate. Sa planga.
Voi, oameni mari si-n toata firea, nu simtiti uneori nevoia de ... a plange? De a pune capu-n perna si a da drumul lacrimilor? De a avea pe cineva langa voi care nu, sa nu incerce sa va opreasca, ci doar sa va accepte tristetea? Sa stea acolo, sa va ia in brate?
Cu ce-ar fi un copil diferit?
Si cand a crescut, atitudinea mea fata de plans si tristete a ramas neschimbata. Copiii trebuie sa si planga, trebuie sa experimenteze tristetea ca parte a vietii de zi cu zi. Nu-i putem feri de ea si nici nu trebuie. Ionut are zile proaste, asa cum avem toti. Zile in care cauta nod in papura, nimic nu-i place, orice oferta-i fac e refuzata pe data si-l simt, il simt cum cauta sa isi verse amarul si cauta moduri de a da frau liber lacrimilor. Ce fac? Nimic.
- Vreau painea prajita. Nu vreau unt. De ce s-a rupt la colt? Vreau alta. Nu vreau alta.
Ii dau ce cere si atunci, de cele mai multe ori, incepe cu lucuri care stie, stie si el ca-s excluse. Pana gasim butonul unde raspunsul meu e NU si atunci lacrimile-s libere sa curga. Nu pentru ca n-a primit ce a vrut, ci pentru ca isi cauta un motiv sa dea frau liber tristetii.
Si plange, se pune jos si plange. Urla, nu plange. Urla din tot sufletul si e furios si urla si zbiara. Si eu stau langa el, gata sa-l iau in brate cand vrea. La inceput dura mult, asa zisele tantrum-uri tineau si cate o ora si peste, cu timpul insa, li s-a scurtat durata. Acum, rar, se mai intampla sa se stranga suparari si frustrari, dar Ionut stie ca e liber sa le dea drumul. O mamica din preajma ma certa. Nici gand sa priceapa cum imi las copilul sa urle ca nebunul - de ce sa “platim” toti nervii lui? Al ei copil nu are voie sa faca asa ceva. Un biscuite rupt e motiv de lacrimi?
Pentru el, pentru copil, biscuitele ala poate fi cel mai important lucru din lume la ora la care se rupe. Ce-i greu de inteles?
“Ii dai altul. Ii distragi atentia. Nu-l lasi sa se comporte ca un nebun doar pentru ca e trist! Trebuie sa invete sa-si controleze furia! Eu una il trimit la el in camera si are voie sa iasa dupa ce se linisteste!”
Ma intristez cand aud asta. Si mie uneori mi-e greu sa stau cu nervii intinsi. Sunt seri in care e obosit si eu la fel si atunci, atunci simt cum imi vine sa urlu si sa ma bag cu capu-ntr-un dulap sa nu-l mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt. Dar am 34 de ani si el doar 4. Nu-i corect. Sa-l trimit la el in camera? Sa stea singur cu tot cu sentimente pe care nu le poate duce? Sa-l cert? Pentru ce? Pentru galagie? Pentru ca e trist?
Sa-l izolez ca sa se gandeasca? Sa se linisteasca? Uneori, cand simt ca-i coarda intinsa tare, prefer sa ma izolez eu. Si-i spun, am nevoie de o gura de aer, dispar cateva minute, respir, inspir si revin la el. Dar sa-l trimit pe pui de om departe de mine? Sa-nvete sa se controleze? Sau sa-i distrag atentia? Sa pun muzica si sa ma prefac vesela, poate, poate se lipeste si de el gandul bun si uita de lacrimi?
Haideti sa facem un exercitiu de imaginatie. Aveti o zi proasta. Veniti acasa, furios/ furioasa tare. Va supara toate. Sotul sau sotia incearca sa va imbuneze, dar mai mult va enerveaza. Vreti ceva dar nu se poate si explodati. “Du-te-n camera ta sa te linistesti si iesi de acolo doar cand esti bine” e o fraza de mare ajutor?
*Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/littlecrazybutterfly/6108837478
Alexandra Pintea Varnava, mama lui Ionut (4 ani), implicata cu tot sufletul in proiectul Work At Home Moms Romania (chiar daca de la distanta), jurnalista si PR-ista care a dat cariera pe dragoste nebuna. Traiesc in Grecia de mai bine de 6 ani, scriu - pe blog (http://www.ouzoland.com), povesti pentru copii ("Povestiri pentru micutii pofticiosi" a fost deja publicata) si mai nou, aici, pe SuntParinte.ro
Citeste si alte articole din aceasta tema
-
Cand parintii ofera copiilor prea multa puterePrea multa libertate si prea multa putere data copiilor este reteta perfecta pentru a avea un copil care crede ca totul i se cuvine.
-
De ce neglijarea emotionala in copilarie poate duce la depresie la maturitateNeglijarea emotionala in copilarie poate avea consecinte puternice asupra dezvoltarii emotionale a unei persoane si poate duce chiar la depresie in perioada de adult.
-
Experientele pozitive din copilarie. De ce sunt importanteExperientele pe care o persoana le are in copilarie pot fi pozitive sau negative, iar nivelul de stress pe care il traim in aceste momente, difera de la persoana la persoana. Desi pana in prezent specialistii s-au concentrat mai mult asupra experientelor negative, cele pozitive pot avea un impact la fel de puternic.
Adauga tu primul comentariu: